Pensionarea la 70 de ani
Da’ cu cianură aţi încercat?
De Sorin Băsu
Să vă spun secretul vieţii mele: întotdeauna mi-am dorit să fiu un întreţinut. Să stau cu burtica în sus şi toate cele să-mi vină aşa, pe gratis. Din motive care îmi scapă, chestia asta nu s-a întîmplat niciodată. Mai nutream, totuşi, o speranţă: să prind măcar vreo doi-trei ani de pensie şi să nu mai mişc un pai. Din păcate, îmi dau seama că nici visul acesta n-o să se împlinească.
Are grijă de asta guvernul Boc. Guvern format, probabil, din nemuritori. Altfel nu pot să-mi explic de ce nouă, bărbaţilor, ni se pregăteşte ieşirea la pensie la şaptezeci de anişori. Adică la o vîrstă la care nepoţeii ne vor duce de mînă să facem pipi, ne vor pregăti proteza dentară şi ne vor face perfuzii cu Gerovital ca să ieşim din casă şi să ne îndreptăm către locul de muncă (asta dacă o să mai ţinem minte pe unde se află).
Îmi şi imaginez o zi din ultimul meu an de slujbă. La vîrsta fragedă de doar şaizeci şi nouă de anişori, o să deschid ochii cu noaptea în cap. Întîi, o să mă mir că încă mai mişc. După aia, o să cobor din pat. Crac!, va face genunchiul stîng. Zdrang!, va cîrîi cel drept. Vertebrele vor pocni ca un foc de artificii. Plămînii (uşor ajutaţi de cîteva decenii de fumat) vor face gnf-gnf! Şi vor încerca să tragă puţin aer. Tensiunea va face vîj-vîj în urechi. Timp de vreo zece minute mă voi întreba de ce naiba m-am sculat. Aha, să merg la serviciu! Cu mîini tremurînd de Parkinson (sau Alzheimer, la alegere), voi pune de un ceai de muşeţel şi îmi voi face pacheţelul cu mîncare. Adică iaurt degresat, pîine deloc şi pastilele de lecitină (ca să nu-l confund pe şef cu femeia de serviciu). Apoi, trosnind din toate oasele, mă voi îndrepta către parcare şi mă voi căţăra (cu greu) în maşină. După ce voi fi confundat de vreo cinci ori acceleraţia cu frîna, voi demara către slujbă. Cu douăzeci de kilometri la oră, nu mai mult, că miopia o să mă împiedice să văd drumul ca lumea.
La birou, o să dau mîna cu cele trei schelete numite colegi de serviciu şi o să încercăm să ne aşezăm în faţa calculatoarelor fără să ne stîrnim prea tare hemoroizii. O să ne povestim ce viteji eram pe vremea Războiului de Independenţă (da-da, cel din 1877, cînd eram tineri) şi, în final, o să ne apucăm de lucru. Dacă o să ne mai dea cineva ceva de făcut.
Haideţi, d-le Boc, daţi-o naibii. Chiar aici vreţi să ne aduceţi? Să primim ultimul salariu direct la Eternitatea? Mai bine puneţi-ne de pe acum ceva cianură în chenzină, să terminaţi mai repede cu noi.
P.S. Tuturor bărbaţilor trecuţi de şaptezeci de ani şi care se simt în plină formă, salutările mele pline de cea mai sinceră invidie.
Da’ cu cianură aţi încercat?
De Sorin Băsu
Să vă spun secretul vieţii mele: întotdeauna mi-am dorit să fiu un întreţinut. Să stau cu burtica în sus şi toate cele să-mi vină aşa, pe gratis. Din motive care îmi scapă, chestia asta nu s-a întîmplat niciodată. Mai nutream, totuşi, o speranţă: să prind măcar vreo doi-trei ani de pensie şi să nu mai mişc un pai. Din păcate, îmi dau seama că nici visul acesta n-o să se împlinească.
Are grijă de asta guvernul Boc. Guvern format, probabil, din nemuritori. Altfel nu pot să-mi explic de ce nouă, bărbaţilor, ni se pregăteşte ieşirea la pensie la şaptezeci de anişori. Adică la o vîrstă la care nepoţeii ne vor duce de mînă să facem pipi, ne vor pregăti proteza dentară şi ne vor face perfuzii cu Gerovital ca să ieşim din casă şi să ne îndreptăm către locul de muncă (asta dacă o să mai ţinem minte pe unde se află).
Îmi şi imaginez o zi din ultimul meu an de slujbă. La vîrsta fragedă de doar şaizeci şi nouă de anişori, o să deschid ochii cu noaptea în cap. Întîi, o să mă mir că încă mai mişc. După aia, o să cobor din pat. Crac!, va face genunchiul stîng. Zdrang!, va cîrîi cel drept. Vertebrele vor pocni ca un foc de artificii. Plămînii (uşor ajutaţi de cîteva decenii de fumat) vor face gnf-gnf! Şi vor încerca să tragă puţin aer. Tensiunea va face vîj-vîj în urechi. Timp de vreo zece minute mă voi întreba de ce naiba m-am sculat. Aha, să merg la serviciu! Cu mîini tremurînd de Parkinson (sau Alzheimer, la alegere), voi pune de un ceai de muşeţel şi îmi voi face pacheţelul cu mîncare. Adică iaurt degresat, pîine deloc şi pastilele de lecitină (ca să nu-l confund pe şef cu femeia de serviciu). Apoi, trosnind din toate oasele, mă voi îndrepta către parcare şi mă voi căţăra (cu greu) în maşină. După ce voi fi confundat de vreo cinci ori acceleraţia cu frîna, voi demara către slujbă. Cu douăzeci de kilometri la oră, nu mai mult, că miopia o să mă împiedice să văd drumul ca lumea.
La birou, o să dau mîna cu cele trei schelete numite colegi de serviciu şi o să încercăm să ne aşezăm în faţa calculatoarelor fără să ne stîrnim prea tare hemoroizii. O să ne povestim ce viteji eram pe vremea Războiului de Independenţă (da-da, cel din 1877, cînd eram tineri) şi, în final, o să ne apucăm de lucru. Dacă o să ne mai dea cineva ceva de făcut.
Haideţi, d-le Boc, daţi-o naibii. Chiar aici vreţi să ne aduceţi? Să primim ultimul salariu direct la Eternitatea? Mai bine puneţi-ne de pe acum ceva cianură în chenzină, să terminaţi mai repede cu noi.
P.S. Tuturor bărbaţilor trecuţi de şaptezeci de ani şi care se simt în plină formă, salutările mele pline de cea mai sinceră invidie.
LAUREAT 1.5 DCI 
tare ultimul shadow
Comment